Who am I?

Sunt persoana care îți pansează sufletul de fiecare dată când e rănit,
sunt persoana care îți alină durerea
pentru că îmi pasă.
Dar dacă alinarea durerii tale presupune răni
și mai adânci pentru mine,
atunci...
ce pot să fac?
Să fiu egoistă?
Cum, când îmi curge altruism prin vene?

Misterul mării

Vântul lin al serii făcea valurile mării să pară dintr-un basm, spărgându-se, unul câte unul, la apusul cald al soarelui. Norii ce se zăreau pe deasupra razelor sale păreau să nu fie o amenințare pentru momentul perfect pe care fata cu păr bălai îl savura din toată inima. Stătea întinsă pe nisipul fin și îi vorbea celei mai bune prietene: marea. O considera mai presus decât orice, pentru că îi povestea toate întâmplările din viața ei și avea impresia că este singura care o înțelege.

Sufletul fetei era deznădăjduit … și totuși cu un strop de speranță, în adâncul său rătăcită, iar marea era albastră, destul de sumbră, oglindind norii de plumb ai nopții … și totuși cu un strop de lumină din razele ce se stingeau una câte una. Nici nu era nevoie să vorbească pentru că marea o auzea, iar ea stătea tăcută și admira frumusețea jocului de culori și lumini pe care-l avea în față. Privea în larg către vapoarele ce vin și pleacă fără să le pese ce crede marea despre ele, minunându-se de bunătatea fără limite a prietenei sale ce le permite să-și plimbe neîncetat comorile fără a le cere ceva în schimb. Fata nu reușea să înteleagă acest mister: de ce marea era atât înțelegătoare cu toată lumea? Se gândea că nu țoți oamenii își dau seama de acest lucru, pentru că nu toți sunt atenți și o ascultă. Ei trec grăbiți pe lângă ea fără să se-ntrebe „Ce am făcut să-mi fie dat să văd atât de multă frumusețe și atat de mult mister la un loc? “ .

Lumina se stingea din ce în ce mai repede, exact ca speranța din sufletul fetei, iar norii furtunoși puneau stăpânire pe întregul peisaj. Ea privea cum valurile devin din ce în ce mai mari și mai zgomotoase. Nimic nu mai semăna cu ceea ce era întainte,. Vântul sufla atât de tare încât împrăștia nisipul în toate direcțiile, norii se ciocneau unii de alții, provocând lumini puternice și zgomote infernale, iar valurile erau aruncate atât de sus de parcă acopereau cerul. Faptul că nu va mai rămâne mult în acest loc o întrista pe fată, dar știa că marea îi înțelege tristețea și că de aceea era furtunoasă și agitată. Erau ultimele ei clipe petrecute pe pământ și dorea să își ia rămas bun. Întainte de a pleca, marea i-a șoptit că o iubește, că iubește viața, că înțelege orice, drși nimeni nu-i poate înțelege misterul.

Ei bine, fata cu păr bălai n-a existat niciodată. A existat doar o toamnă călduroasă, luminoasă și colorată, ce s-a stins ușor … și o mare albastră, pură și senină  ce încă ascultă poveștile oamenilor, le întelege, le raspunde cu frumusețea ei și așteaptă ca cineva să-i dezlege tainele.

If you only hold me tight...

'And I need you now tonight

And I need you more than ever

And if you only hold me tight

We'll be holding on forever...'

            

             "E ceva cu sufletul tău..îl simt trist și obosit... și nu îmi place sentimentul ăsta.. Știi, mie îmi poți spune orice, chiar dacă mă doare, dar mă doare mai tare să te știu suferind și să nu știu de ce. Îmi imaginez că e din cauza mea, iar apoi parcă mă doare inima, parcă simt că mă înțeapă ceva în suflet, că am un nod în gât și mii de gânduri și de griji care îmi inundă creierul. Nu știu pentru cât timp vom mai fi unul lângă celălalt, dat știi...eu vreau să-ți fiu alături, iar când ești trist, chiar de-mi zici să stau departe, să te copleșesc cu sărutări, pentru că fiecare sărut omoară o durere. Știu, parcă ar avea o putere magică, dar cred că e ceva mai mult de atât...e legătura noastră specială care mă face să mă întreb în fiecare clipă dacă ești bine, dacă inima ta mai bate în ritmul acela de rock pe care-l știm doar noi și dacă gândul tău zboară la mine la fel de des ca al meu. Da, minții mele îi plac zborurile luuungi către tărâmul ăla magic în care se întalnește cu a ta deasupra norilor. Sufletului meu îi plac călatoriile îndepărtate și în viteză...viteza aia nebună pe care o simte un motociclist pe drumul către mare. Trupului meu... îi place să rămână aici și să-l aștepte pe al tău oricât de mult... undeva în adânc ar vrea și el să călătoarească, dar nu-i așa de îndrăzneț ca mintea și ca sufletul. El e gata să te întâmpine de fiecare dată când te întorci, lui nu-i pasă ca inima se supără că ai plecat sau că gândul încearcă să-și dea seama de ce.. El te vrea pe tine și atât. Uite-te la buzele mele cum ard și cum flacăra lor nu poate fi atinsă decât de sărutarea ta. Uite-te la mâinile mele cum vor să le țină strâns pe ale tale. Uite-te la mine și vezi cât de mult vreau să te iubesc toată viața. Tu trebuie doar să ai grijă de sufletul meu, să-mi hrănești gândurile cu seninătate și să-mi iubești trupul în voie. "

Jill Andrews-Total eclipse of the heart

"Curând, iubitul meu, curând... "

           

   

              Se uită la el și îi simți iubirea în ochi. Buzele îi ardeau de dor, iar inima i se zbătea ca o nebună. Ar fi vrut să-l ia în brațe, să îl sărute cu pasiune și să se piardă cu el în lume, să fugă undeva departe unde n-o să-i găsească și n-o să-i cunoască nimeni. În secunda aceea a văzut toate momentele petrecute cu el, ca-ntr-un film în care acțiunea se petrece prea repede pentru a putea înțelege ceva. Dar s-a mulțumit cu un sărut, destul de intens ce-i drept, și cu o strângere în brațe călduroasă. 

                 "Du-mă unde vrei tu. În noaptea asta sunt a ta" i-a zis, apoi l-a sărutat și s-a așternut o liniște profundă perturbată doar de zgomotul motorului care rula cu 200 de km pe oră. Nu mai era nevoie de niciun cuvânt, pentru că fiecare știa ce gândește celălalt. Ea nu se gândea decât că a așteptat asta de așa de mult timp, că îl iubea prea mult ca să nu i se dăruiască. Își aducea aminte când l-a văzut pentru prima dată și s-a gândit că nu va avea niciodată o șansă cu cineva ca el. Iar acum era al ei, doar al ei și atât. El era terminat de atâta dor care îl măcinase în atâta timp. Îi era dor de ea, de vocea ei, îi era dor să-i audă vibrațiile inimii și să-i sărute buzele moi, îi era dor să o țină în brațe până dimineața când visul avea să se sfârșească, îi era dor să îi simtă pielea arzând sub trupul său, îi era dor de gândirea ei inocentă și de lacrimile ei sincere, îi era dor de privirea ei de copil și de acel zâmbet timid, îi era dor de suflarea ei caldă și de mirosul parfumului dulce, îi era dor de gândirea ei incredibilă de care se minuna de fiecare dată și de inteligența ei uimitoare, îi era dor de trupul ei perfect și de părul ei moale, îi era dor să se simtă iubit de singura persoană de pe lumea aceasta care a putut vreodată să-l facă să simtă iubirea, îi era dor de...ea. Iar acum, după toate vremurile frumoase, după tot timpul petrecut împreună, dar și după tot timpul petrecut departe, după suferința despărțirii, după durerea singurătății, după toată încercarea de împăcare cu gândul că "noi" nu mai există, după toate astea... era a lui, doar a lui și atât, iar aceasta avea să fie noaptea la care au visat mereu, noapte în care puteau să se piardă unul într-altul și să uite de tot ce e în jur, noaptea în care puteau să facă din doi unul. 

                Ea ținea mâna stânga peste mână lui dreaptă și îl strângea cât putea de tare. "Ce repede schimbi vitezele", i-a zis cu un glas tremurând. Când au ajuns, el a deschis ușa cu putere și a luat-o în brațe, să nu cumva să-și rupă piciorușele firave pe terenul accidentat. A purtat-o în brațe pe scări, până la etajul al doilea și a așezat-o pe pat. A descălțat-o de pantofi și a copleșit-o cu sărutări din cap până-n picioare. I-a dat jos rochia roșie ca focul și i-a fotografiat cu privirea corpul perfect, sânii rotunzi și fața ușor crispată. Ar fi vrut să oprească timpul în loc și să nu se mai termine niciodată noaptea aceea. "Asta va fi cea mai scurtă noapte din viața mea.  Când voi mai avea eu ocazia să te iubesc o noapte-ntreagă?" Ea ar fi vrut să îi răspundă "Curând, iubitul meu, curând.", dar nu putea, pentru că nu știa nici măcar dacă avea să-l mai vadă vreodată. "Zilele trecute am fost la un pas de moarte" i-a spus cu regret, iar ea l-a strâns tare în brațe ca să-i transmită cât de mult îl iubește și cât de bucură că e în viață. Și ea ar fi vrut să poată opri timpul în loc. "Mi-a fost dor de TINE" i-a spus cu lacrimi în ochi și cu glasul ei cald care îl făcea să se simtă atât de "în siguranță". Acel  "tine" răsuna în capul lui ca cel mai romantic cuvânt pe care l-a auzit vreodată, ca un clinchet de clopoțel care l-a făcut să își dea seama că el este cel mai important om din viața ei. "Tu îmi dai putere în fiecare zi, tu mă faci să vreau să lupt pentru viață și pentru libertate, tu îmi dai tărie să depășesc orice greu." Când a auzit aceastea, s-a gândit că și ea a avut momentele dificile pe care le-a depășit datorită lui, chiar dacă el nu era lângă ea, chiar dacă i-a zis că o urăște și că nu mai vrea să o vadă vreodată, chiar dacă știa că îl iubește în secret, chiar dacă el nu îi împărtășea aceeași dragoste... sau cel puțin nu voia să-i spună acest lucru. De-ar fi știut ea câte nopți n-a dormit el din cauză că nu se gândea decât la ea..și de-ar fi știut el de câte ori a încercat ea să-și pună capăt zilelor, dar s-a răzgândit datorită lui … datorită faptului că îl iubea și singurul motiv pentru care ar mai fi vrut să trăiască era faptul că își dorea să-l mai vadă o dată. Mereu visa cu ochii deschiși că va veni cândva ziua în care se vor reîntâlni și mereu visa că el încă se mai gândește la ea, că încă o mai iubește. Mereu visa că se vor vedea peste ani și, fără să zică vreun cuvânt, se vor îmbrățișa și se vor săruta în semn de "te-am iubit în tot acest timp".

                Acum venise vremea la care a visat dintotdeauna și nu îi venea să creadă. În sfârșit își spunau printr-un sărut ce nu și-au spus atâția ani de zile. În sfârșit sufletele lor își găsiseră liniștea. "Simt să buzele tale au fost făcute special pentru mine" i-a zis ea, convinsă de vorbele sale.

http://www.youtube.com/watch?v=U4TWNKhZOlw